aşa grăieşte Domnul:
Din Epistola întâi către corinteni a Sf. Ap. Pavel (15, 12-19)
12. Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, atunci cum de zic unii dintre voi că nu există înviere a morţilor?
13. Dacă nu există înviere a morţilor, atunci nici Hristos n’a înviat.
14. Iar dacă Hristos n’a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră.
15. Ba încă ne aflăm şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că împotriva lui Dumnezeu am mărturisit că El L-a înviat pe Hristos, pe Care deci nu L-a înviat, de vreme ce morţii nu învie.
16. Că dacă morţii nu învie, atunci nici Hristos n’a înviat.
17. Iar dacă Hristos n’a înviat, zadarnică vă este credinţa, voi sunteţi încă în păcatele voastre.
18. Şi atunci, şi cei ce au adormit întru Hristos au pierit.
19. Iar dacă noi numai pentru viaţa aceasta nădăjduim în Hristos, suntem mai de plâns decât toţi oamenii.
Din Evanghelia după Matei (21, 18-22)
18. Iar dimineaţa, pe când Se întorcea în cetate, a flămânzit;
19. şi văzând un smochin lângă drum, S’a dus la el, dar în el n’a găsit nimic decât numai frunze, şi i-a zis: „Rod să nu mai porţi în veac!” Şi îndată smochinul s’a uscat.
20. Şi văzând aceasta, ucenicii s’au minunat, zicând: „Cum de s’a uscat smochinul dintr’o dată?”…
21. Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: „Adevăr vă grăiesc: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s’a făcut cu smochinul, dar şi muntelui acestuia de-i veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare!, aşa va fi.
22. Şi pe toate câte le veţi cere rugându-vă cu credinţă, le veţi primi”.
Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,
Sfântul Teofan Zăvoratul
Domnul a osândit smochinul pentru nerodire fiindcă la arătare acesta era acoperit cu frunze într-aşa chip că s-ar fi cuvenit să fie în el şi roade, care însă nu se aflau. În viaţa creştinească, frunzele sunt faptele cucernice şi nevoinţele din afară, iar roadele sunt stările sufleteşti. Legea duhovnicească cere ca cele dintâi să aibă ca izvor pe cele din urmă; din pogorământ însă față de cei neputincioşi, este primit şi ca cele din urmă să se pârguiască în pas cu cele dintâi. dacă cele dintâi sunt îmbelşugate, iar cele din urmă nu-s nici măcar în faşă, aceasta nu este decât o amăgire de viaţă duhovnicească, ce poate fi descrisă prin cuvintele: a părea, dar a nu fi. La început, omul nu are această stare nefericită, dar ea se poate ivi pe nesimţite şi începe să orânduiască felul lui de viaţă. La cel care se reazemă prea mult pe cele din afară şi se împătimeşte de ele, luarea aminte se întunecă, simţurile duhovniceşti se tocesc şi se înstăpâneşte răceala duhovnicească. Ajunsă aici, viaţa duhovnicească moare; rămâne doar chipul cucerniciei, lipsit de puterea ei. Purtarea din afară e vrednică, iar înlăuntru lucrurile stau tocmai pe dos. Urmarea este sterpiciunea duhovnicească: faptele se săvârşesc, dar sunt toate moarte.
0 Comments