Din Epistola întâi către Timotei a Sf. Ap. Pavel (5, 22-25; 6, 1-11)

22. Nu-ţi pune degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat.
23. De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, din pricina stomacului tău şi a deselor tale slăbiciuni.
24. Păcatele unor oameni sunt învederate, mergând înaintea lor la judecată; ale altora însă se ivesc după ea.
25. Tot aşa şi faptele cele bune sunt învederate, iar cele ce sunt altfel nu pot fi ascunse.
1. Cei ce se află sub jug ca robi să-şi socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, pentru ca numele lui Dumnezeu şi învăţătura să nu fie blasfemiate.
2. Iar cei ce au stăpâni credincioşi, să nu-i dispreţuiască pentru aceea că sunt fraţi; dimpotrivă, cu atât mai mult să-i slujească, tocmai fiindcă cei ce se bucură de slujirea lor sunt credincioşi şi iubiţi. Învaţă aceasta şi îndeamnă!
3. Dacă cineva învaţă altă învăţătură şi nu se alipeşte de sănătoasele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura care e după credinţa cea bună,
4. acela este un orbit de trufie care nu ştie nimic, dar care are boala întrebărilor şi a certurilor de cuvinte, din care se nasc: invidie, ceartă, defăimări, bănuieli nedrepte,
5. necurmate’ncrucişări de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. De unii ca aceştia îndepărtează-te!
6. Evlavia e un mare câştig pentru cel ce se mulţumeşte cu ce are.
7. Că noi n’am adus nimic în lume, după cum e vădit că nici nu putem să ducem ceva;
8. dar dacă avem hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu ele.
9. Dar cei ce vor să se îmbogăţească, aceia cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi’n pierzare;
10. fiindcă iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor; pe care poftind-o unii cu înfocare, s’au rătăcit de la credinţă şi de multe dureri au fost străpunşi.
11. Dar tu, omule al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea, răbdarea, blândeţea.

Din Sfânta Evanghelie după Luca (18, 15-17, 26-30)

15. Şi aduceau la El şi pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau.
16. Dar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.
17. Adevăr vă grăiesc: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea”.
26. Iar cei ce auzeau au zis: „Şi cine poate să se mântuiască?”
27. Iar El a zis: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”.
28. Iar Petru a zis: „Iată, noi, lăsându-le pe toate ale noastre, Ţi-am urmat Ţie”.
29. Iar El le-a zis: „Adevăr vă grăiesc: Nu este nici unul care a lăsat casă sau femeie sau fraţi sau părinţi sau copii pentru împărăţia lui Dumnezeu,
30. care să nu primească cu mult mai mult în vremea de acum, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică”.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

„Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea.” Cum vine asta, s-o primeşti ca un prunc? Iată cum: întru curăţie, cu toată inima, fără a sta pe gânduri. Analiza raţională nu este aplicabilă în domeniul credinţei: ea nu poate avea loc decât în anticamera ei. Anatomistul disecă în amănunţime corpul, dar nu vede viaţa; nici raţiunea, oricât ar analiza ea, nu poate să pătrundă puterea credinţei. Credinţa însăşi ne dă vederi duhovniceşti care ne-o înfăţişează în întregimea ei ca fiind pe deplin îndestulătoare pentru trebuinţele firii noastre şi îndatorează mintea, conştiinţa, inima să o primească. Acestea o şi primesc; şi odată ce au primit-o, nu vor să se mai despartă de ea. Se întâmplă aici acelaşi lucru ca atunci când gustăm dintr-o mâncare gustoasă şi sănătoasă: cel ce gustă o dată dintr-o astfel de mâncare cunoaşte că ea este bună şi o trece în rândul lucrurilor hrănitoare. Chimia nu i-a dat aici nici un ajutor. Încredinţarea lui este întemeiată pe experienţa personală, nemijlocită. Şi credinciosul cunoaşte nemijlocit adevărul credinţei: însăşi credinţa înrădăcinează în el încredinţarea nezdruncinată că este adevărată. Dar cum va fi atunci raţională credinţa? Raţionalitatea credinţei stă tocmai în a cunoaşte nemijlocit că în ea este adevărul. Raţiunea nu face decât să încurce lucrurile, răcind credinţa şi slăbind viaţa în credinţă; pe deasupra – şi acesta este lucrul cel mai însemnat – se trufeşte, alungând astfel harul lui Dumnezeu, iar în creştinism acesta este un lucru de cea mai mare gravitate.