Postul menționat pentru prima dată în Biblie apare ca un mod specific de exprimare a remușcării și de implorare a iertării, când David s-a rugat pentru viața fiului său, primul născut al Batșebei (2 Regi 12). Scopul principal al postului, care putea fi și un exercițiu de „negare” a sinelui, după cum se menționează în Legea veche, este amintit și de Ezdra: „ca să ne smerim în fața Dumnezeului nostru” (8, 21). Isaia spune de asemenea că postul era un mijloc de smerire în fața lui Dumnezeu (Isaia 58). Totuși, Isaia, ca și alți profeți, spune că postul este un mijloc de a atinge un scop, dar pentru a fi eficient trebuie însoțit de pocăință sinceră.

Postul era și un mijloc de a atrage atenția asupra caracterului sobru al unei anumite zile sau al unui eveniment iminent, așa cum s-a întâmplat atunci când regina Izabela a ordonat ținerea unei perioade de post public înainte de procesul lui Nabot (3 Rg 21, 12). Aflăm din acest verset că autoritatea de a declara postul public revenea bătrânilor comunității, dar politicienii palatului puteau exercita și ei presiuni în acest sens. Perioadele de post erau, de asemenea, declarate atunci când o calamitate era pe cale să se întâmple, de exemplu declanșarea unui război (Judecători 20, 26; 1 Regi 7, 6; 2 Paralipomena 20, 3). Singura zi stabilită pentru post și menționată în Biblie era Kipur, Ziua Ispășirii (Levitic 16, 29-31), postul menționat în Faptele Apostolilor 27, 9. După distrugerea primului Templu, au fost fixate câteva zile de post (Zaharia 8, 19).

Moise a postit timp de patruzeci de zile (Ieșire 34, 28), așa cum a făcut și Iisus (Matei 4, 2). Estera a postit timp de trei zile și i-a îndemnat pe evreii din Suza să facă la fel, înainte de a fi primită de regele Artaxerxe (Estera 4, 16). Deși în textul din Iudita 4, 13 se menționează un post care a durat mai multe zile, de obicei postul se limita doar la 24 de ore. În sfârșit, postul era interzis în ziua de Sabat, precum și cu ocazia altor sărbători, pentru a nu se diminua bucuria zilei.

În zilele lui Iisus, postul nu era ceva neobișnuit (Lc 2, 37; Lc 18, 12; Mc 2, 18). Talmudul spune că postul era perceput ca un mijloc de ispășire pentru păcat sau chiar o cale de prevenire a lui. În tratatul talmudic Nedarim se indică obișnuința de a posti pentru comemorarea morții unui părinte sau a unui venerabil învățător. Postul era însoțit de rugăciuni, atât în spațiul public, cât și în cel particular. Cercetătorii subliniază faptul că în alte zone culturale din Orientul Apropiat, copiilor și chiar animalelor li se cerea să postească. În tradiția iudaică, copiii, femeile însărcinate și cele cu copii mici erau persoanele scutite de post. Iisus a încurajat un anumit fel de a posti, care, potrivit versetelor din Daniel 10, 2-3 și 2 Regi 12, 16-20, precum și unor referințe din Talmud, pare să fi fost contrar practicilor comune. Persoana care postește nu trebuie să arate că face un sacrificiu postind: „Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, pentru ca nu oamenilor să te arăţi că posteşti, ci Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare.” (Matei 6, 17-18)

(din „Hrana din timpurile biblice”, de Maria F. Vamosh)