Din Epistola către Efeseni a Sf. Ap. Pavel (6, 18-24)

1. Pavel şi Timotei, slujitori ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinţilor întru Hristos Iisus care sunt în Filipi împreună cu episcopii şi diaconii [lor]: 2. Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Iisus Hristos! 3. Mulţumesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc de voi. 4. Întotdeauna în toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi cu bucurie 5. din pricina părtăşiei voastre la Evanghelie, din ziua cea dintâi până acum, 6. încredinţat fiind eu de aceasta: cel care a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt până în ziua lui Hristos Iisus, 7. aşa cum drept este să gândesc eu despre voi toţi; pentru că pe voi toţi vă am la inimă, cei ce sunteţi cu mine părtaşi ai harului, şi în lanţurile mele, şi în apărarea şi întărirea Evangheliei.

Din Sfânta Evanghelie după Luca (4, 22-30)

22. Şi toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului ce ieşeau din gura Lui şi ziceau: „Nu este acesta oare fiul lui Iosif?…”.
23. Şi El le-a zis: „Nici o’ndoială că-Mi veţi spune zicala aceasta: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!; pe toate câte-am auzit că s’au făcut în Capernaum, fă-le şi aici, în patria ta…”.
24. Şi le-a zis: „Adevăr vă spun Eu vouă că nici un profet nu este bineprimit în patria sa.
25. Şi adevăr vă spun că multe văduve erau în Israel în vremea lui Ilie, când s’a închis cerul trei ani şi şase luni, încât foamete mare a fost în tot pământul,
26. şi la nici una din ele n’a fost trimis Ilie, ci numai în Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă.
27. Şi mulţi leproşi erau în Israel în vremea profetului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s’a curăţit, ci numai Neeman Sirianul”.
28. Şi auzind acestea, toţi cei din sinagogă s’au umplut de mânie.
29. Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până la sprânceana muntelui pe care le era zidită cetatea, ca să-L arunce jos.
30. Dar El, trecând prin mijlocul lor, S’a dus

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

Nazarinenii s-au minunat de cuvântarea Domnului, însă tot n-au crezut: îi împiedica pizma, precum a arătat Însuşi Domnul. Orişice patimă este potrivnică adevărului şi binelui, însă zavistia mai mult decât toate, căci fiinţa ei o alcătuiesc minciuna şi răutatea; această patimă este, dintre toate, cea mai nedreaptă şi cea mai otrăvită şi pentru cel care o poartă în sine, şi pentru cel asupra căruia este îndreptată. În mic, ea se găseşte la toţi; omul pizmuieşte îndeobşte pe cei de o seamă cu el şi mai mult încă pe cei aflaţi mai presus. Egoismul se întărâtă şi zavistia începe să cuprindă inima. Acest lucru nu e atât de chinuitor atunci când şi celui pizmaş îi e deschisă calea spre propăşire; dar când această cale este închisă, şi mai ales când este închisă de către cel faţă de care deja s-a încropit zavistia, imboldurile ei sunt deja de nestăvilit; este cu neputinţă de împăcat. Zavistia cere răsturnarea potrivnicului şi nu se linişteşte până ce nu va reuşi cumva să facă asta, ori până când nu obţine pieirea zavistnicului. Oamenii binevoitori, la care simţămintele de simpatie au întâietate asupra celor egoiste, nu suferă de pizmă. Acest fapt arată şi celor care bolesc de pizmă calea spre stingerea ei. Aceştia trebuie să se grăbească a deştepta în sine bunăvoinţă, mai ales faţă de cei pe care îi pizmuiesc, şi s-o arate prin fapte, iar zavistia se va domoli. Încă puţină silinţă şi ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va stinge de tot. Lăsând-o însă în voia ei, te va chinui, te va usca şi te va băga în mormânt, dacă nu te vei birui pe tine însuţi şi nu te vei sili să faci bine celui pe care îl pizmuieşti.