“Am început lucrarea misionară în Rwanda în urmă cu un an, iar în acest timp am reușit să punem bazele a opt comunități. La început a fost foarte greu și, din pricina lipsei preoților, am evitat să botezăm foarte mulți oameni. Cum puteam să botez oameni și apoi să-i las fără Liturghie? Era o mare problemă că nu puteau participa la Sfintele Taine. O altă problemă a fost lipsa spațiului de cult, lipsa bisericilor. Apoi, comunicarea cu oamenii: eu sunt din Uganda și nu cunosc limba care se vorbește în Rwanda. Cât am fost la Seminar am învățat swahili, dar când am ajuns acolo am descoperit că nu vorbesc toți swahili, așa că a trebuit să învăț dialectul lor, kirundi. Când am mers în sate, am văzut că slujbele – Dumnezeiasca Liturghie, Cununia, Botezul – nu sunt traduse în limba poporului, astfel că a trebuit, precum Sfinții Chiril și Metodiu, apostolii slavilor, să învăț și eu Liturghia în limba poporului și, slavă lui Dumnezeu, până acum ne-am descurcat foarte bine.

Nu avem biserici, dar, totuși, acestea există. Pentru că biserica sunt oamenii, nu neapărat clădirea. Așa după cum o casă care nu este locuită nu poate fi numită casă. De aceea, le-am spus oamenilor să aibă răbdare până când vom obține un teren pentru a ridica biserică. Învățând limba, am început să le fac cateheză oamenilor și îi auzeam pe aceștia cum întrebau nedumeriți: ,,De ce acest episcop nu vrea să ne boteze? Noi credem cu tărie, iar acesta nu vrea să ne boteze”. Atunci eu le-am spus: ,,Cum ar fi dacă aș veni să vă cer fiica de soție fără ca eu să am o casă unde să locuim? Fără casă, fără masă, fără un pat ce ne-am face? Iar mâine-poimâine vom avea și un copil. Iar eu să plec, iar acest copil să nu știe cine este tatăl lui”. Am încercat să le explic astfel că motivul pentru care întârzii este că nu am un teren pe care să ridic biserica. Iar eu nu vreau să fiu un tată care nu are responsabilitate față de copiii săi. Încet, încet am început să botezăm și am hirotonit și 4 preoți în Rwanda. Există 8 comunități creștine și ar trebui să înființăm și altele. Cum scrie în Evanghelie, ,,secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini”.

În Rwanda nu a fost deloc ușor să funcționăm, pentru că acolo a fost război civil, au fost genociduri, iar guvernul nu permite să facem misiune. Am întâmpinat greutăți și fiindcă unii, rău intenționați, au spus autorităților că noi, de fapt, nu ne adunăm pentru a ne ruga și a citi Sfânta Scriptură, ci pentru a face politică.

Apoi, pentru a primi autorizație ca să ne desfășurăm activitatea trebuia să avem un birou. Au venit la mine și m-au întrebat: “Unde aveți reședința?”. Le-am spus că episcopia mea este Burundi și Rwanda, iar reședința mea este la Bujumbura (Burundi). ,,Nu, mi-au spus, Rwanda este un stat independent, la fel ca și Burundi. Nu puteți să aveți reședința în Burundi și să desfășurați activități în Rwanda. Trebuie să aveți și aici reședință, birou. Dacă vrem să vă căutăm, unde o să vă găsim dacă nu aveți birou aici? Adică, ești episcop cu geanta după tine, briefcase?”. Astfel, a trebuit să închiriem un birou și o casă. Este locul unde ne desfășurăm activitatea. Nu este ușor, condițiile sunt dificile, pentru că autoritățile ne țin sub supraveghere. Atunci când am botezat mai mulți oameni, guvernul a trimis oameni să ne supravegheze. Vroiau să știe dacă suntem o religie adevărată, dacă nu cumva facem magie. Unii au născocit vorbe că noi ne închinăm diavolului, pentru că ne îmbrăcăm în negru, purtăm barbă. Iar la botez, ce facem cu părul celor botezați, nu cumva îl tăiem ca să facem farmece? Iar despre cârja episcopului spuneau că are doi șerpi în partea de sus, și câte și mai câte… Noi a trebuit să explicăm foarte bine tot ceea ce urma să facem la Botez pentru ca oamenii să știe despre ce este vorba. Apoi, au fost alte probleme, legate de împărtășire. În Rwanda au interzis, din pricina virusului Ebola, să-i împărtășim pe oameni din același potir. Când au văzut cum merg toți să se împărtășească, ne-au spus că acest lucru nu este bun, pentru că oamenii pot lua virusul și să-l transmită mai departe. Atunci, guvernul ne-a întrebat dacă nu există un alt mod de a-i împărtăși pe oameni; noi le-am spus că așa se procedează în Biserica Ortodoxă și că, dacă vom merge în alte țări unde există Biserică Ortodoxă, vom vedea că oamenii procedează la fel. Când am botezat mai mulți oameni la un râu, au venit și ne-au spus că nu putem face așa ceva pentru că oamenii s-ar putea îmbolnăvi de boli de piele, că s-ar molipsi de la unul la altul și multe asemenea. Atunci a trebuit să le explicăm că noi credem că Tainele noastre și mai ales Dumnezeiasca Împărtășanie este foc ce arde toate bolile, cele sufletești, dar și cele trupești.

Rwanda și Burundi tocmai au trecut printr-un război civil, iar prețurile produselor, în general, sunt foarte mari. Unele țări nu produc nimic, ci doar importă. În Burundi, la Bujumbura, am ridicat o școală, dar la scurt timp a izbucnit războiul, iar oamenii au fugit peste graniță ca să scape. Când s-au întors, nu au mai găsit nimic, iar pământurile le fuseseră confiscate. Statul le-a construit mai apoi case ca să aibă unde să locuiască. Este foarte greu să-ți lași agoniseala de-o viață și să pleci într-o zi, ca refugiat într-o altă țară. Asta se întâmplă aici, din păcate.

Cu toate acestea, am reușit să ridicăm acolo o școală și o biserică. Oamenii care trăiesc acolo sunt din triburi diferite – hutu, tutsi și bantu – și de-a lungul timpului au fost conflicte sângeroase între ei. Statul a construit case pentru toți, în biserică domină o atmosferă de prietenie, toți cântă sunt veseli, însă cum se termină slujba și ies afară, încep să se certe, aducându-și aminte că unul i-a luat casa celuilalt, altul i-a luat pământul nu știu cui…

Nu exista școală generală acolo. Cea mai apropiată școală era la 10-15 km. Această școală înseamnă foarte mult pentru copiii de acolo. Chiar dacă într-o sală învață în jur de 140 de copii… Nu există suficiente cărți, caiete ori creioane. Învățătorul este nevoit, de multe ori, să taie un creion în trei-patru bucăți. Școala este gratuită, dar părinții nu-și permit să ia copiilor nici măcar un creion. Ce să ia mai întâi de banii pe care îi câștigă într-o zi: o pâine sau un creion? Cei mai mulți copii  sunt băieți; fetele nu au haine potrivite – ca să-și acopere trupul, vreau să spun. Cum să trimiți o fată la școală dacă nu are cu ce să se îmbrace? Iar pentru a merge la școală un an întreg, au nevoie de foarte multe lucruri.

Știm că în Grecia [și pretutindeni] există oameni care vor să ajute: se strâng lucruri de primă necesitate și se împachetează, după care sunt trimise acolo unde este nevoie. Dar este foarte greu să trimitem aceste containere pentru că sunt taxe foarte mari. Iar Statul nu vrea să ajute pentru că mai demult, când au sosit astfel de ajutoare – prin intermediul unor fundații care nu aveau legătură cu Biserica Ortodoxă –, erau vândute. Astfel că Statul a hotărât ca tot ce ajunge sub formă de ajutoare să fie supus taxelor.

Slavă Domnului că există multe asociații creștin-ortodoxe în Grecia și oricine dorește să ajute, se adresează acestor asociații, iar aceste ajutoare vor ajunge în Rwanda, în Burundi, în Ghana. Însă pot ajuta și în alt fel: există oameni care vin aici pentru a catehiza. Știți că cineva, venind aici, poate să ajute foarte mult numai cu prezența, pentru că oamenii vor înțelege că unul ca acesta a lăsat toate ale sale și a venit ca să fie împreună cu ei. Acest lucru îi impresionează pe oameni și îi poate schimba. Dar nu doar oamenii de aici se vor schimba, ci și cel care vine ca să catehizeze. Întorcându-se acasă, va fi alt om. Pentru că, poate, erau câteva lucruri pe care nu le înțelegea pe deplin sau nu le lua în serios. O astfel de experiență o să-i dea foarte mult de gândit.

Prezența Bisericii Ortodoxe în Africa este cu totul altceva față de celelalte credințe. Cu toate acestea, deși se face cateheză de câțiva ani, mai există oameni care cred în vrăjitorie și se închină idolilor. Din păcate, toate acestea există încă. În unele locuri mai au loc chiar și jertfe umane și multe altele. Biserica încearcă, în felul ei, să-i apropie pe toți acești oameni, nu prin constrângere, ci încercând să le arate că există și altceva față de ceea ce știu ei. Biserica Ortodoxă nu impune nimic, iar acestor oameni care vin către noi le spunem că în Biserica Ortodoxă omul trebuie să se simtă liber. Biserica are o ușă prin care toți cei care vor intră. Dacă le place, pot rămâne. Și chiar dacă pleacă se pot mai apoi întoarce, pentru că Biserica Ortodoxă este precum tatăl din parabola fiului risipitor.”

mitropolitul Inochentie de Rwanda și Burundi – despre lucrarea pe care o săvârșește Biserica Ortodoxă în aceste două țări africane

*** material preluat parțial de pe pemptousia.ro