Din Epistola Întâi către Corinteni a Sf. Ap. Pavel (13, 4-13; 14, 1-5)

4. Iubirea rabdă’ndelung; iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă;
5. ea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine’n seamă răul,
6. nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură;
7. pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă;
8. iubirea niciodată nu se trece. Fie ele profeţiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-vor; fie ea ştiinţa: pieri-va.
9. Că’n parte cunoaştem şi’n parte profeţim.
10. Dar când va veni ceea ce-i desăvârşit, atunci ceea ce-i în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când am devenit bărbat, le-am desfiinţat pe cele ale copilului.
12. Căci acum vedem prin oglindă, ca’n ghicitură; dar atunci, faţă către faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte, aşa cum şi eu deplin sunt cunoscut.
13. Şi acum rămân: credinţa, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea.
1. Urmăriţi iubirea şi râvniţi la darurile duhovniceşti, dar mai ales la acela de a profetiza.
2. Pentru că cel ce vorbeşte într’o limbă nu oamenilor le vorbeşte, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege, dar el în duh grăieşte taine.
3. Dimpotrivă, cel ce profetizează le vorbeşte oamenilor: spre zidire, îndemn şi mângâiere.
4. Cel ce grăieşte într’o limbă, pe sine însuşi se zideşte; dar cel ce profetizează, zideşte Biserica.
5. Eu pe toţi vă vreau să grăiţi în limbi, dar cu mult mai mult să profetizaţi. Cel ce profetizează e mai mare decât cel ce grăieşte’n limbi, în afară numai dacă acesta şi tălmăceşte, pentru ca Biserica să primească zidire.

Din Sfânta Evanghelie după Matei (20, 1-16)

1. „Asemănatu-s’a împărăţia cerurilor cu un om stăpân de casă, care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători la via sa.
2. Şi învoindu-se cu lucrătorii pentru un dinar pe zi, i-a trimis în via sa.
3. Şi ieşind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru.
4. Şi le-a zis acelora: Mergeţi şi voi în vie, şi vă voi da ceea ce va fi dreptul vostru.
5. Iar ei s’au dus. Ieşind el iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, a făcut tot aşa.
6. Ieşind pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând fără lucru şi le-a zis: De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?
7. Ei i-au zis: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. El le-a zis: Duceţi-vă şi voi în vie şi veţi primi ceea ce va fi dreptul vostru.
8. Făcându-se seară, stăpânul viei i-a spus îngrijitorului: Cheamă-i pe lucrători şi dă-le plata, începând cu cei de la urmă până la cei dintâi.
9. Venind cei din ceasul al unsprezecelea, au primit câte un dinar.
10. Şi venind cei dintâi, au socotit că vor lua mai mult, dar au primit şi ei tot câte un dinar.
11. Şi după ce au primit, cârteau împotriva stăpânului casei,
12. zicând: Aceştia de la urmă au lucrat un ceas şi i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am dus greul zilei şi arşiţa…
13. Iar el, răspunzând, i-a zis unuia din ei: Prietene, nu-ţi fac nedreptate. Oare nu pentru un dinar te-ai învoit cu mine?
14. Ia-ţi ce este al tău şi pleacă. Vreau eu ca acestuia de la urmă să-i dau cât şi ţie;
15. oare nu am dreptul să fac cu ale mele ce vreau eu?; sau este ochiul tău rău pentru că sunt eu bun?
16. Aşa vor fi cei de la urmă întâi şi cei dintâi, la urmă; că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

În pilda despre lucrători, cel ce a lucrat doar un ceas a primit aceeaşi plată de la stăpânul casei. În această pildă, ceasurile zilei închipuie curgerea vieţii noastre. Ceasul al unsprezecelea este vremea cea de pe urmă a acestei vieţi. Domnul arată că şi cei ce până la această vreme n-au lucrat pentru El pot începe să lucreze şi să placă înaintea Lui nu mai puţin ca alţii. Prin urmare, bătrâneţea nu este o îndreptăţire pentru a deznădăjdui, presupunând că la această vârstă nu se mai poate pune început bun. Nu te sfii să purcezi la lucru. Milostiv este Domnul, îţi va da tot ce a dat şi celorlalţi – după rânduiala harului aici, după legea dreptăţii dincolo. Nu trebuie decât să te aprinzi cât mai mult de râvnă şi să te întristezi cu cât mai mare străpungere pentru nepăsarea în care ţi-ai petrecut întreaga viaţă. Vei spune: „În pildă, pe lucrători i-a chemat stăpânul; deci, să mă cheme şi pe mine Domnul”. Dar oare nu te cheamă? Oare nu auzi în biserica glasul Domnului: „Veniţi la mine toţi”, şi chemarea apostolească: „Ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi, vă rugăm în numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”? (2 Cor. 5, 20)