Din Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel (12, 6-14)

6. având însă daruri felurite, după harul ce ni s’a dat: profeţie?: după măsura credinţei;
7. slujbă?: slujind; învăţătură?: învăţând;
8. mângâiere?: mângâind; cel ce dăruieşte, întru mărinimie; cel ce stă în frunte, întru râvnă; cel ce miluieşte, cu voie bună s’o facă.
9. Iubirea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.
10. Întru frăţească prietenie iubiţi-vă unii pe alţii, unii pe alţii întrecându-vă cu cinstirea.
11. În râvnă nu pregetaţi; fiţi arzători cu duhul; Domnului slujiţi-I;
12. întru nădejde bucuraţi-vă; fiţi răbdători întru necaz, stăruitori în rugăciune;
13. luaţi parte la nevoile sfinţilor; iubirii de străini daţi-i urmare.
14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi.

Din Sfânta Evanghelie după Matei (9, 1-8)

1. Intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în cetatea S.
2. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule, iertate fie păcatele tale!”
3. Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta blasfemiază.
4. Şi Iisus, cunoscând gândurile lor, le-a zis: „De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?
5. Căci ce este mai lesne?: A zice: Iertate fie-ţi păcatele!, sau a zice: Ridică-te şi umblă!?
6. Dar ca să ştiţi că puter are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, – i-a zis atunci slăbănogului –: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!”
7. Şi ridicându-se, s’a dus la casa sa.
8. Iar mulţimile, văzând acestea, s’au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce dă oamenilor o astfel de putere.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

Domnul iartă păcatele slăbănogului. Acesta ar fi fost un prilej de bucurie; dar mintea vicleană a cărturarilor învăţaţi spune: „Omul acesta huleşte”. Chiar şi după ce a urmat minunea vindecării slăbănogului, întărind acest adevăr mângâietor pentru noi, că „putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, poporul a dat slavă lui Dumnezeu, dar despre cărturari nu se spune nimic, pesemne fiindcă şi în faţa minunii urzeau oarecare întrebări viclene. Mintea lipsită de credinţă e o uneltitoare: naşte întruna bănuieli viclene şi urzeşte hule asupra tuturor lucrurilor privitoare la credinţă. Ba nu crede în minuni, ba cere o minune învederată; dar când aceasta i se dă, îndatorând-o să se plece credinţei, nu se ruşinează să se dea în lături, tâlcuind strâmb lucrurile cele minunate ale lui Dumnezeu. La fel se poartă şi faţă de dovezile asupra adevărului dumnezeiesc, iar dovezi îi aduc atât experienţa, cât şi raţiunea, destul de puternice şi de numeroase, dar şi pe acestea le acoperă cu îndoiala. Ia la bani mărunţi tot ce înşiră ea (mintea) şi ai să vezi că toate sunt numai viclenie!; astfel ajungi, fără să vrei, la concluzia că aşa-zisa inteligenţă şi viclenia sunt unul şi acelaşi lucru. În tărâmul credinţei, Apostolul grăieşte: „Noi avem mintea lui Hristos”. Dar a cui minte e în afara tărâmului credinţei? A celui viclean. Ca atare, viclenia a şi devenit trăsătura care îl deosebeşte.