Din Epistola a doua către Timotei a Sf. Ap. Pavel (3, 1-9)

1. Şi pe aceasta s’o ştii, că’n vremile din urmă veni-vor vremuri grele.
2. Că oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroşi, trufaşi, blasfemiatori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, pângăritori,
3. fără inimă, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, duşmani ai binelui,
4. trădători, obraznici, orbiţi de trufie, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu,
5. având înfăţişarea credinţei celei bune dar tăgăduindu-i puterea. Îndepărtează-te şi de aceştia.
6. Că dintre aceştia sunt cei ce se strecoară prin case şi vânează femeiuşti împovărate de păcate, purtate de felurite pofte,
7. cei ce mereu învaţă şi niciodată nu pot ajunge la cunoaşterea adevărului.
8. Aşa cum Iannes şi Iambres i s’au împotrivit lui Moise, tot astfel şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă.
9. Dar mai departe nu vor merge; fiindcă nebunia lor le va fi tuturor vădită, aşa cum a fost şi a acelora.

Din Sfânta Evanghelie după Luca (20, 46-47; 21, 1-4)

46. „Păziţi-vă de cărturari, cărora le place să se plimbe’n haine lungi, care iubesc salutările’n pieţe şi scaunele cele dintâi în sinagogi şi locurile cele dintâi la ospeţe,
47. ei, care mănâncă de istov casele văduvelor şi cu făţărnicie se roagă’ndelung; aceştia mai mare osândă-şi vor lua”.
1. Şi privind cu luare-aminte, a văzut pe cei bogaţi aruncându-şi darurile în cutia milelor.
2. Şi a văzut-o şi pe o văduvă săracă aruncând acolo doi bănuţi;
3. şi a zis: „Adevăr vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi.
4. Fiindcă toţi aceştia, din prisosul lor au aruncat la daruri; aceasta însă, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, totul de la gura ei”.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,

Sfântul Teofan Zăvoratul

Cine sunt cei care „au înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduiesc puterea ei.”? Şi cine sunt ceilalţi, care „mereu învaţă şi niciodată nu pot ajunge la cunoaşterea adevărului.”? Primii sunt cei care ţin toate rânduielile din afară prin care se arată viaţa cucernică, dar nu au atâta voinţă încât şi stările lăuntrice să şi le orânduiască aşa cum cere adevărata cucernicie. Merg la biserică cu bucurie şi stau acolo cu bucurie, dar nu se silesc să stea şi cu mintea neabătută înaintea lui Dumnezeu, ci căzând înaintea Lui cu evlavie şi rugându-se puţintel, scapă frâiele minţii, iar aceasta zboară, înconjurând întreaga lume. Reiese că în vreme ce la arătare ei sunt în biserică, după starea lor lăuntrică nu se află acolo: le-a rămas doar chipul cucerniciei, iar puterea ei n-o au. La fel e cu ei şi în toate celelalte privinţe. Ceilalţi sunt cei care, intrând pe tărâmul credinţei, nu fac altceva decât să-şi pună întrebări: ce e asta, ce e cealaltă, de ce aşa, de ce pe dincolo – oameni care suferă de curiozitate deşartă. După adevăr nu aleargă, numai să iscodească într-una; şi găsind răspuns la o întrebare, nu adastă mult timp asupra lui, ci simt degrabă nevoia de a căuta un alt răspuns. Şi uite-aşa se învârt ziua şi noaptea, iscodind şi iar iscodind, fără a fi vreodată pe deplin mulţumiţi cu cele aflate. Alţii aleargă după desfătări, iar ei umblă să-şi satisfacă curiozitatea.