Dacă timpul ar fi singura formă de existenţă, învăluită din toate părţile de moarte, atunci n-ai putea spera nimic cu adevărat. Căci speranţele pentru scurte plăceri viitoare, care trec, nu merită acest titlu. „Nu spera şi nu ai teamă” ar fi cel mai înţelept sfat ce s-ar putea da omului.
Anticipează moartea de acum, fă-te apatic faţă de toate, dacă în curând nu ne aşteaptă altceva decât nimicul! Sau îneacă-ţi gândurile acestea neplăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea ameţelii alcoolice şi în paroxismul simţurilor periferice dezlănţuite!

Dar nu, timpul nu e ultima realitate! Timpul e numai o fază a vieţii. E faţa exterioară, faţa lumii căzute din regiunea trăirii spirituale. Omul capabil de viaţă spirituală simte mai puţin timpul. Fiecare ştie din experienţă că ceasurile fericite nu se observă când trec. Dimpotrivă, suferinţele puternice se experiază ca timp foarte lung, mai lung decât timpul matematic. Timpul se măsoară cu două măsuri: cu trăirea internă şi cu unitatea matematică, iar legătura dintre aceste două forme ale timpului este foarte laxă. O oră de timp matematic poate fi experiată uneori ca ceasuri întregi, iar alteori, ca un moment, sau pur şi simplu nu se observă. Aceasta înseamnă că veşnicia străbate în timp, invadează în el şi determină curgerea lui.

 “Biruit-a Soarele, întipărind un simbol în treptele pe care le-a urcat căci douăsprezece zile sunt de când a început să urce și ziua de astăzi e a treisprezecea, un simbol deplin al Fiului și al celor Doisprezece (Apostoli) ai Săi.

În înalt și în adânc s-au ivit doi vestitori pentru Fiul: steaua luminoasă se veselea în înalt și Ioan propovăduia în adânc. Doi vestitori, unul pământesc și unul ceresc.

Iubiților și frumoșilor, care ieșiți din apa (Botezului), așezați-vă la ospățul pe care vi l-a gătit Fiul Tatălui, Care a pus întru voi lumina Sa!

Copii ai Botezului, copii fără pată, v-ați îmbrăcat în foc și în duh.

Cel mic s-a îmbrăcat în Cel ce ridică din apa (Botezului) toate, chiar dacă e slab în ochii nebunilor, e mare pentru veghetori (îngeri) fiindcă e îmbrăcat în Măreția (lui Dumnezeu).

Cel mare, însă, Care din iubire S-a făcut mic, a fost prigonit de tăgăduitori (iudei) și închinat de veghetori (îngeri). S-a făcut mic și i-a făcut mari pe cei mici.

Cine e mare să se facă mic, ca , mic fiind, să crească prin El! Să se asemene Celui Preaînalt, Care S-a făcut cel mai mic; S-a făcut mic și i-a făcut mari pe toți.”