Locul unde s-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli este tot acolo şi tot acelaşi unde s-a ţinut Cina cea de Taină şi unde s-a petrecut Evanghelia din Duminica Tomii. Acest loc se află în sudul Ierusalimului, afară de zidurile de azi ale cetăţii. Se vede că şi pe atunci acest loc era mai retras din vederea iudeilor şi din vuietul oraşului și poate de aceea îl alegeau apostolii pentru întâlnirile şi rugăciunile lor.

Plecăm spre acest loc. Ieşim din vuietul oraşului şi o apucăm spre sudul Ierusalimului. Mă gândesc în mi­ne: iată ce potrivire minunată! Pentru ca să mergi la locul unde s-a pogorât Duhul Sfânt, trebuie să ieşi mai întâi din vuietul și zgomotul oraşului. Pentru ca să poţi primi darul şi harul Duhului Sfânt trebuie să faci tot aşa: să te retragi mai întâi din vuietul acestei lumi, să te retragi din „moda” şi datinile acestei lumi, să te retragi în rugăciune, în cugetare despre cele sufleteşti şi să încui uşa inimii tale faţă de duhul acestei lumi.

[…] Iată-ne ajunşi în faţa locului unde S-a pogorât Duhul Sfânt. Este azi pe acest loc o moschee. […]

Intrăm înlăuntru şi iată-ne ajunşi în locul unde s-a pogorât Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc peste apostoli. Este acest loc o încăpere mare şi înaltă, având câteva columne ce se prelungesc sus în nişte boltituri şi arcuri. E o încăpere goală, rece şi neîmpodobită, aşa cum sunt cele mai multe moschei. […] Tot în acestă clădire se spune că ar fi şi mormântul lui David. […]

Ceea ce te izbeşte mai întâi când ajungi la locul Po­gorârii Duhului Sfânt este faptul că acest loc de o atât de mare însemnătate creştină se află azi în mâinile şi stăpânirea necredincioşilor. E un loc străin nouă creş­tinilor şi sufletul ți se umple de mâhnire când afli acest lucru. Ai vrea să te rogi, ai vrea să cazi în genunchi şi n-ai unde. Eşti într-o casă străină, îmi vine să întreb: „Doamne, cum se poate una ca asta? … cum poți Tu suferi una ca asta?” Simt însă că această mâhnire şi indignare dintr-o dată se topeşte în sufletul meu şi în locul ei îmi pune parcă cineva o altă gândire. […] “…locul unde s-a pogorât Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc nu este al creştinilor, pentru că nici praznicul Duhului Sfânt nu este şi n-a ajuns să fie praznicul creştinilor, căci dacă Duhul Sfânt ar fi praznicul creştinilor s-ar vedea în lume „roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, credinţa, blândeţea, înfrânarea” (Gal. 5, 22)… Plină de focul, de lumina şi căldura Duhului Sfânt a fost viaţa celor dintâi creştini, dar acest foc s-a stins mereu, căldura dragostei s-a răcit mereu.

Sufletul creştinilor de azi a ajuns o casă goală, rece şi străină de darul şi harul Duhului Sfânt.

Creştinătatea a pierdut locul Pogorârii Duhului Sfânt pentru că a pierdut puterea, darul şi harul lim­bilor de foc.

Câțiva intră să vadă mormântul lui David. Eu mă reazem în dosul unui stâlp. Mâinile mi se strâng cu putere spre olaltă, ochii mi se umezesc şi inima mi se roagă suspinând:

Duhule Cel de viaţă dătător, vino şi Te sălăşluieşte şi în mine şi mă curăţeşte de toată otrava ce mai este în mine… Arde, Duhule Sfinte, tot ce mai este de ars în mine, ca să se cureţe de rugină aurul inimii mele şi de buruieni ogorul sufletului meu. Duhule Sfinte, Mângâietorule Cel făgăduit nouă de Mântuitorul, rămâi de-a pururi în mine, să Te simt neîncetat ca pe «focul ce arde în oasele mele», să Te simt ca pe ploaia şi roua ce adapă mereu pământul inimii mele. Duhule Sfinte, îmbată-mă şi pe mine cu «beţia» cu care i-ai îmbătat aici pe apostoli în Ziua Cincizecimii… Fă-mă şi pe mine un «nebun pentru Hristos» şi mă umple, ca odinioară pe apostoli, cu îndrăzneală pentru vestirea Evangheliei, cu curaj în suferinţa pentru Domnul, cu smerenie, răbdare, dragoste, înţelepciune şi mai ales cu căldura, cu focul şi puterea darului şi harului Tău.

Ieşim afară. Citesc din Noul Testament (Faptele Apostolilor 2) cele ce s-au întâmplat în Duminica Cincizecimii. […] O, cât de mult s-a depărtat viaţa creştinilor de azi de viaţa cea plină de darurile Duhului Sfânt a creştinilor celor dintâi!

Nicăieri n-am simțit în Ierusalim o durere şi întris­tare mai mare ca aici, la locul unde S-a pogorât odini­oară Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc.Mulţimea era împărţită în două tabere: unii ziceau că apostolii “sunt plini de must”, iar alţii au fost stră­punşi în inima lor de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste tabere sunt şi azi: unii oameni – foarte puțini – trăiesc în darul Duhului Sfânt, iar alții – cei mulți – trăiesc în duhul acestei lumi.

extras din Pe urmele Mântuitorului, de pr. Iosif  Trifa