Trăim astăzi într-o cultură care neagă moartea. Există o stranie conspirație a tăcerii privind realitatea directă a morții; și trupul celui mort este „înfrumusețat” în așa fel încât să se ascundă faptul că este vorba de un cadavru.

Problema morții este centrală și esențială în mesajul creștinismului, care anunță biruința lui Hristos asupra morții. Totuși, există sentimentul că, în ciuda faptului că acest mesaj a fost cu siguranță auzit, el nu a avut un impact real asupra atitudinilor umane de bază privitoare la moarte. Mai degrabă creștinismul este cel care s-a „adaptat” la aceste atitudini, acceptându-le ca fiind ale sale. Un slujitor creștin, reprezentând întreaga Biserică, ar trebui, în predica ținută la o înmormântare sau la o reuniune religioasă, să folosească ambele limbaje, să adopte ambele atitudini: să prezinte viața ca o vale a suferinței și a deșertăciunii, iar moartea, ca o eliberare, dar și să predice creștinismul ca fiind în mod esențial sprijinitor al vieții.

Adevărata învățătură a creștinismului însă proclamă că Hristos a murit pentru viața lumii și nu pentru „odihna veșnică” de ea. Omul lumesc dorește ca slujitorul bisericesc să fie un optimist, încurajând credința într-o lume optimistă și progresistă. Iar omul religios îl concepe ca pe un denunțător extrem de serios, teribil de solemn și demn, al deșertăciunii și inutilității lumii. Lumea nu dorește religia și religia nu dorește creștinismul. Una respinge moartea, cealaltă, viața. De aici, o imensă frustrare care va dura atâta atimp cât creștinii vor continua să înțeleagă creștinismul ca pe o religie al cărei scop este să ajute, și mai ales să-i ajute pe oameni să moară; să explice moartea și, explicând-o, să-l împace pe om cu ea.

Creștinismul nu este împăcare cu moartea. El este revelarea morții, și el revelează moartea întrucât este revelarea Vieții. Hristos este această Viață. Și pentru că Hristos este Viață, creștinismul vădește moartea a fi ceea ce este, și anume dușmanul care trebuie distrus, și nu un „mister” care trebuie explicat. Religia și secularismul, explicând moartea, îi acordă un „statut”, o rațiune, o fac „normală”. Doar creștinismul o proclamă a fi anormală și, prin urmare, cu adevărat oribilă. La mormântul lui Lazăr, Hristos a plâns, și atunci când s-a apropiat ceasul morții Sale, „S-a întristat și S-a mâhnit” și S-a tulburat. În lumina lui Hristos, această lume, această viață sunt pierdute și se află dincolo de simplul „ajutor”, nu pentru că în ele este teamă de moarte, ci pentru că au acceptat și au privit ca firească moartea. A accepta lumea lui Dumnezeu ca pe un cimitir cosmic, care va fi desființat și înlocuit de o „altă lume” care și ea este concepută ca un cimitir („odihna veșnică”) și a numi aceasta religie, a trăi într-un cimitir cosmic, a se „descotorosi” în fiecare zi de mii de cadavre, a se entuziasma în legătură cu o „societate dreaptă” și a fi fericit  – aceasta este căderea omului. Nu imoralitatea sau fărădelegile omului sunt cele care îl vădesc ca ființă căzută, ci „idealul pozitiv”  – religios sau secular – și satisfacția sa cu acest ideal. Această cădere însă, poate fi cu adevărat descoperită doar de către Hristos, pentru că doar în Hristos ne este revelată deplinătatea vieții, iar moartea devine, deci, îngrozitoare, căderea însăși din viață, dușmanul. Această lume, această viață i-au fost date omului pentru a fi comuniune cu Dumnezeu și doar prin „transformarea ” lor în comuniune cu Dumnezeu, omul devine om. Oroarea față de moarte nu decurge din faptul că ea este „sfârșitul”, distrugerea fizică, ci din faptul că ea este separare de lume și de viață, separare de Dumnezeu. Morții nu Îl pot preaslăvi pe Dumnezeu. Numai atunci când Hristos ne revelează viața, putem auzi mesajul creștin despre moarte ca dușman al lui Dumnezeu. Atunci când Viața plânge la mormântul prietenului iubit, când privește oroarea morții, atunci își află începutul biruința asupra morții.

(prelucrare după pr. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii)

Pe Lazăr înainte de-nviere
L-ai plâns, Iisuse sfânt, ca un copil.
Și tulburat ai fost, și-a fost tăcere
Ce plânge doar, pe lumea-i fără tril –

Tu, Domnul, plângeai omul ce plecase.
Tu, Domn din cer, plângeai un om de lut.
Când ai vorbit la mâna lui de oase
I-ai dat cu lacrimile Tale un sărut.

Mai înainte de-a-l trezi din moarte
L-ai plâns cuprins de dragoste și dor,
Așa-și iubește turma un Păstor,
O plânge și o mângâie în parte –

Și-așa, minunea sfintei învieri
Pe lacrimi e durută, printre cergi.
L-ai înviat pe Lazăr, mort mai ieri,
Spunându-i plâns: „Ridică-te și mergi!”

(de Liviu-Florian Jianu)

E sărbătoare la Florii –
Cum n-a mai fost vreodată,
Căci Cel prezis de profeții,
Azi în Sion Se-arată.

Smerit, cu chipul Său senin,
Înconjurat de gloate,
Iisus, călare pe asin,
Coboară spre cetate.

În mâini, cu crengi de palmier,
Îi ies mulțimi în cale;
Răsună al Iudeii cer,
De cânt și osanale.

Răsună coruri de copii
Mulțimea se tot strânge,
E sărbătoare la Florii,
Dar Împăratul plânge:

„Ierusalim, Ierusalim,
Ce mi-ai respins iubirea
Și darul păcii cel sublim –
Îți plâng nenorocirea.

Dușmanii vor împrejmui
Tot zidul tău cu schele,
Iar pentru mame și copii
Veni-vor vremuri grele.”

Cu lacrimi calde pe obraz
Plângea Ierusalimul…
Dar plânsul Lui mai scaldă azi
New Yorkul și Kremlinul.

Văzduhul Terrei e brăzdat –
De undele divine,
Iar orologiile bat
Sfârșitul care vine.

E sărbătoare pe pământ
Și luptă pentru pace,
Se flutură lozinci în vânt,
Dar Prințul păcii tace.

Azi, nu romani și nici barbari,
La porți vin cu ștafeta,
Ci mii de monștri nucleari
Amenință planeta.

E sărbătoare și e joc
Și muzicile cântă,
Dar pace tu nu ai deloc
Și moartea te-nspăimântă.

El hotărăște iar o zi
Azi, cât se poate spune,
Pe Prințul păcii-L poți primi,
Nu amâna pe mâine!

(de Petru Dugulescu)