Biblia nu oferă foarte multe exemple de rugăciuni așa cum le cunoaștem noi astăzi, și cu atât mai puțin de femei care se roagă. Întâlnim totuși câteva exemple. Textul „Dar Dumnezeu şi-a adus aminte de Rahela; a ascultat-o Dumnezeu şi i-a deschis pântecele” (Facerea 30, 22) lasă să se înțeleagă că ea se rugase lui Dumnezeu. O colecție de zicale din secolele I și II d. Hr. ne redă chiar rugăciunea Rahelei: „Doamne, amintește-ți de mine și dă-mi un copil, fiindcă soțul meu mă va alunga dacă nu-i nasc fii…”. de asemenea, din cuvintele „a ascultat-o Dumnezeu pe Lia” (Fac. 30, 17) putem înțelege că și aceasta se ruga.

Îngerul care i-a apărut lui Agar în pustiu, în ceasul ei de durere (Fac. 16, 7), a venit ca răspuns la rugăciunea ei. Dacă rugăciunea este un dialog între Dumnezeu și  oameni, atunci întâlnirea soției lui Manoe cu îngerul face parte din aceeași categorie. Ea a fost cea care a primit mesajul îngerului cu privire la nașterea lui Samson, chiar dacă soțul ei s-a rugat pentru asta. Ea dovedește o credință deosebită și o profundă înțelegere a voinței lui Dumnezeu când spune: „Dacă Dumnezeu ar fi vrut să ne omoare, n’ar fi primit din mâna noastră ardere-de-tot şi jertfă de carne şi nu ne-ar fi arătat toate aceste lucruri, şi nici nu ar fi făcut cu noi ceea ce până acum nu s’a mai auzit” (Judecători 13, 23). Apariția îngerului în fața Fecioarei Maria (Luca 1, 26-35) nu se poate compara însă cu nicio altă anghelofanie. Cuvintele „Iar Maria păstra toate cuvintele acestea, punându-le întru inima ei” (Lc 2, 19) ne fac să ne gândim la rugăciunile pe care Maria trebuie să le fi rostit de-a lungul anilor.

Biblia înregistrează două exemple de femei care se roagă, ambele cu același nume – Ana. Una dintre ele este menționată în Noul Testament (Lc 2, 36), cealaltă este prezentată de două ori rugându-se, în Cartea Întâi a Regilor: prima oară se roagă în tăcere lui Dumnezeu să-i dăruiască un copil, făgăduind să închine copilul lui Dumnezeu (1 Regi 1, 9-11). Cea de-a doua rugăciune a Anei este de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru că i-a dat într-adevăr un copil, pe Samuel, pe care, după înțărcare, îl va aduce să slujească la Cortul Sfânt (1 Rg 2, 1-11). Această rugăciune are multe asemănări cu psalmul de laudă al fecioarei Maria.

Iudita poate fi considerată un exemplu de devotament și de credință; ca și în cazul Anei, văduvia o eliberează de obligațiile de familie și îi adâncește devotamentul în credință. Cartea Iuditei ne spune că eroina sa postea zilnic, în afară de zilele speciale rânduite de Lege (Iudita 8, 4-7), prezentându-ne rugăciunea ei de mijlocire pentru poporul iudeu aflat în fața primejdiei reprezentată de oastea asirienilor (cap. 9). Adăugirile la cartea Esterei în traducerea greacă din a doua jumătate a sec. I î. Hr., pun aceste cuvinte în gura Esterei înainte ca ea să meargă înaintea regelui Xerxe I: „O, Doamne, tu ești regele nostru; ajută-mă, că sunt singură și nu am alt ajutor în afară de Tine, că primejdia care mă paște este în mâna mea. O, Doamne, ai luat Israelul dintre toate popoarele și pe strămoșii noștri dintre toți strămoșii lor pentru o moștenire veșnică și ai făcut pentru ei tot ce le-ai făgăduit…”

Biblia ne mai prezintă și alte femei care au un rol bine determinat în lucrarea lui Dumnezeu. De exemplu, femeia sunamită care îl invită pe profetul Elisei să stea la ea în casă îi spune soțului: „ştiu că om sfânt al lui Dumnezeu este acesta care întotdeauna trece pe la noi” (4 Rg 4, 9-10). Ceea ce urmează – rămânând însărcinată după ani de sterilitate, moartea fiului ei mai târziu, pe care însă Elisei îl înviază – este o dovadă clară a lucrării lui Dumnezeu prin rugăciune și prin sfinții Săi în viața oamenilor. O altă femeie care primește vești de la profet este soția lui Ieroboam, care pleacă la Șilo pentru a vorbi cu profetul Ahia la rugămintea soțului ei (3 Rg 14, 1-10). Ea aduce însă mesajul unei nenorociri iminente pentru fiul ei.

Și, în sfârșit, în cartea Plângerilor profetului Ieremia, putem sesiza în plânsul Ierusalimului („fiica Sionului”) un ecou al vocii feminine: „Vitejii mei, iată, pe toţi gonitu-i-a Domnul din mijlocul meu. Un timp a chemat împotrivă-mi spre moartea aleşilor mei. Strivită a fost ca’ntr’un lin fecioara lui Iuda, de-aceea eu plâng.  În ochiul meu ape îşi află izvor. Că-mi este departe Acel ce alină şi duhul spre sine-l  întoarce. Pieritu-mi-au fiii, că prins-a putere vrăjmaşul” (1, 15-16).

(după Femei în timpurile biblice, de M. F. Vamosh)

Cămilele prin câmp sărac
băteau spre Canaan poteca.
În gând, cu flori de liliac,
călătorea spre Isaac
Rebeca…

În preajma ei, bătrânul rob
privea prin lacrimi caravana.
Stropi calzi pe fața lui de ciob
păreau să strige bob cu bob:
Osana!

– Apropie-ți cămila ta,
trimis al binecuvântării!
Un veac întreg te-aș asculta,
căci mi-ai aprins în piept o stea
a zării…

– Copila mea, sunt ca un ram
ce lasă rodul să-l încline.
Căci Dumnezeul lui Avraam
mi-a dus cămilele de ham
la tine…

Vedeam fecioare-n jurul meu…
Vai! Care-i carnea lui și coasta?
Și, când mi-ai dat din vasul greu,
mi-a spus de-a dreptul Dumnezeu:
Aceasta!

Iar dacă vrei, așa cum spui,
și dacă nu mă-neacă plânsul,
eu despre Isaac oricui
aș spune că alt mire nu-i
ca dânsul…

Puterea unei mari minuni
l-a dăruit din ceru-albastru.
Născut din har și rugăciuni,
a fost adus ca din genuni
un astru.

Și tatăl său și-a pus în el
comoara dragostei întreagă.
Și când mi-a dat acest inel,
a vrut să-i fii și tu la fel
de dragă.

El are mări de bogății,
puzderii, stână lângă stână,
cu oi pestriți și colilii…
Și toate-așteaptă să le fii
stăpână.

În cort înalt și măiestrit
aprind miresme robi și roabe.
Și-n chivote de hrisolit
stăpânul meu ți-a pregătit
podoabe.

Dar toate, toate, vor păli,
comori de stele și rubine,
când el, iubitul, va privi
ca soarele în zori de zi
spre tine…

Și zile lungi, cu pașii grei,
cămilele băteau poteca.
Dar, ca-ntr-un zbor de porumbel,
călatorea spre domnul ei
Rebeca.

– Apropie-ți cămila iar,
cuvântul tău să-mi fie-arvuna!
Te-aș asculta cu-același har,
pe drumuri fără de hotar,
într-una.

– Cu drag eu depăn de pe fus
oricui cu drag vrea să m-asculte.
Ca Isaac alți tineri nu-s…
Ce multe aș avea de spus!
Ce multe!

Ca miel de jertfă blând și mut
l-a dus stăpânul pe Moria.
Și când pe lemn s-a așternut,
un plâns amar a străbătut
tăria.

Așa i-a fost pe lume dat,
el, singurul, el, preaiubitul,
feciorul drag și ne-ntinat
să vadă-asupră-i ridicat
cuțitul.

Dar când al mântuirii rost
și-a spus asupra lui cuvântul,
i-a fost tot cerul adăpost!
Și binecuvântat a fost
pământul!

Așa vorbiră săptămâni.
Și-ntr-un amurg, zâmbind, ea spuse:
– Cât mi-ești de drag între bătrâni!
Căci mi-ai săpat în drum fântâni
nespuse.

De-ar fi-n pustiu să-mi fie scris
odată să-mi găsesc sicriul,
spre dragostea ce mi-ai deschis
tot mi-ar părea un Paradis
pustiul!

Dar stai… Ce prinț… e-acolo-n drum
privind pe gânduri asfințitul?
Nu-mi spune cine-i! Nicidecum!
Căci inima îmi spune-acum:
E el, iubitul!

Mai stai, bătrâne, dă-mi răgaz.
Cum să mă port? Mă prinde teama.
S-alerg să plâng pe-al său grumaz?
Sau să-mi ridic peste obraz
marama?

*

Tu, frate drag, pe-acest pământ,
bătând către Eden poteca,
asculți și tu cuvântul sfânt
cum l-asculta pe rob cu-avânt
Rebeca?

De-ai pribegi-n pustiu un veac,
jertfind odihna ta și somnul,
să simți că-n piept ți se desfac
tot crini și flori de liliac!
Căci scumpul nostru Isaac
e Domnul!