Imagine preluată din revista Mân. Putna

Ce este iadul?

O încăpere cu o masă mare și rotundă. În mijlocul mesei, un vas mare cu o mâncare deosebit de plăcută. Însă oamenii care stăteau în jurul mesei erau slabi ca niște schelete, flămânzi și nervoși. Fiecare avea în mână câte o lingură cu coadă foarte lungă. Ajungeau cu lingurile până la vasul cu mâncare, umpleau lingurile, însă când trebuiau să introducă lingurile cu mâncare în gură, nu reușeau, fiindcă lingurile aveau cozile foarte lungi.
Ce este raiul?
O încăpere exact ca prima, aceeași masă, aceeași oală, aceleași linguri. Însă oamenii de aici erau bine hrăniți și voioși. Nici ei nu puteau să introducă singuri mâncarea în gură, însă se hrăneau unul pe altul.

Pr. Paisie Aghioritul

Am citit acest mic articol în revista mânăstirii Putna undeva înainte de începerea postului Crăciunului 2014. Revista era în coșul din fața bibliotecii din Paraclisul Universitar Sinții Chiril și Metodie. În acel moment nu i-am dat importanță. Apoi a venit postul și Dumnezeu nu a întrâziat să aducă darurile Lui.

Am colindat căminele de studenți îndemnați de părintele să ducem „vestea cea bună” împreună cu frații întru Hristos din aceasta mică comunitate. Inițial, nu am vrut să mă alătur și m-am lepădat de multe ori de Hristos. Totuși, la rugămințile Anei, am acceptat. Și ușor-ușor am străbătut căminele cântând colinde timp de cca 4 zile. Fetele (sudente) au fost ca de obicei sensibile și receptive la cântecele noastre și nu s-au rușinat să deschidă ușa colindătorilor. Însă, a fost un cămin în care toate ușile s-au deschis, în care toate fetele au ieșit și au cântat împreună cu noi. M-am zbârlit, iar apoi, m-am temut să nu cadă clădirea. Răsuna așa cum probabil răsuna și închisoarea Aiudului cândva la colindele sfinților.

Unii o să zică: „ei și.. pe stadion tot așa este!”. Da, adevarăt că și mulțimea de pe un stadion îți crează un fior, dar nu aduce liniște, ci încrâncenare și revoltă. Ori eu, din a doua zi de colindat, am început să cânt în gând. Mergeam la muncă cântând, acasă cântam în timp ce făceam treabă și cel mai interesant este că în somn cântam colinde despre Hristos. Aș zice că era o rugăcune a inimii: Un Rai.

A trecut Crăciunul și bucuria s-a mai domolit, însă amintirea a rămas. Am început după 2 feb 2015 să rememorez și să povestec soției cum mergeam eu în satul bunicilor mei cu colinda și ce bunătăți primeam: nuci, mere și colaci.

Și acum revin la legatura cu articolul de la care am plecat: Bunica făcea pentru sărbătoarea Crăciunului să zic cca 300 colaci. Dar toți colacii se duceau unul câte unul la colindători … iar la sfârșit îi rămâneau 10 de mers la biserică dimineața și vreo 2 pentru noi. Dar noi mergeam la rândul nostru prin tot satul vestind vestea minunată și adunând în traistă colac după colac. Practic după Crăciun, noi nu mâncam niciodată la masă colacii făcuți de bunica în cuptor, ci colacii de la fiecare casă din sat. Iar în sat, în orice casă era și un colac al bunicii mele: Un Rai! exact cum spune Sf. Paisie Aghoritul în articol!

Am scris acest mic articol pentru a împărtăși din bucuria mea cu voi și pentru a nu-l lăsa singur pe Victor „să ducă frigiderul” în agri-cultura duhului.

Mihai