1. NAȘTEREA MAICII DOMNULUI Într-un colț, dreptul Ioachim se roagă; este rugăciunea lui de-o viață, aceea de a primi binecuvintarea unui prunc. În alt colț, dumnezeieștii părinți se îmbrățișează în toată curăția dragostei: este momentul zămislirii Sfintei Fecioare Maria (8 decembrie). În mijlocul icoanei, momentul plin de bucurie al nașterii, prin care ocara Sfintei Ana se împrăștie.

“Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din tine a răsărit Hristos, Soarele dreptății, și dezlegând blestemul a dat binecuvântare, și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viață veșnică.”

Prin troparul sărbătorii, Biserica ține cu deadinsul să ne treacă deîndată de la nașterea Fecioarei la Nașterea Domnului și de la dezlegarea blestemului sterilității la o biruință mult mai mare, cea asupra morții duhovnicești. În Ortodoxie nu există Mariologie, un cult special adus Fecioarei Maria. Numele ei liturgic este Maica Domnului, în icoane ea ni-l arată întotdeauna pe Hristos, iar în rugăciune o avem caldă folositoare spre același Hristos. Totodată, afirmăm că ea s-a născut asemeni nouă tuturor și, deși a moștenit starea de păcat, sfințenia ei nu a fost știrbită prin aceasta. Sfințenia Maicii Domnului, model de viață pentru noi, nu se definește prin perfecțiune (lipsa de păcat), ci prin părtășie neabatută cu Cel Sfânt.

2. INTRAREA MAICII DOMNULUI ÎN TEMPLU După 3 ani, sfinții și bătrânii părinți Ioachim și Ana împlinesc porunca Legii, de a închina pe întâiul născut Domnului. Maria este adusă într-o procesiune de bucurie la Templu și încredințată spre creștere preoților; ea se va forma prin Cuvântul Scripturii, prin rugăciune și prin lucrarea mâinilor (țeserea veșmintelor pt. Templu). Prin troparul sărbătorii Biserica subliniază din nou rolul profetic al Fecioarei:

Astăzi înainte-însemarea bunăvoinței lui Dumnezeu și propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată și pe Hristos tuturor mai înainte Îl vestește. Acesteia și noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului.

În mod simbolic, icoana o înfățișează pe maica Maria sălășluită în Sfânta Sfintelor, tainiță a sfințeniei divine inaccesibile. Pe durata șederii ei la Templu, a avut loc în taină o substituire minunată: Tempul cel de piatră a fost înlocuit de ființa umană, creată dintru început spre a fi locaș al Celui PreaÎnalt, “căci Dumnezeu nu locuiește în templu făcut de mâini omenești”. La vârsta de 15 ani, după moartea drepților părinți Ioachim și Ana, preoții au încredințat-o pe Fecioara Maria dreptului Iosif spre logodire, după rânduiala Legii. La Buna Vestire (a cărei icoană se află pe ușile împărătești), Cuvântul Tatălui nu s-a întrupat în sanctuarul Templului, ci a ales-o ca templu pe Fecioara Maria , așezând-o ca Biserică a Noului Legamânt. Așa ne învață condacul praznicului: Preacurata, Biserica Mântuitorului, cămara cea de mult preț și fecioara, Sfințită vistieria slavei lui Dumnezeu, astăzi se aduce în Casa Domnului […] Aceasta este cortul cel ceresc.

3. NAȘTEREA DOMNULUI În această icoană se manifestă din plin bucuria întregii creații ( steaua, îngerii, păstorii, magii și animalele) la venirea pe lume a Celui ce le-a zidit și avea să le înnoiască pe toate. Și totuși, acest Răsărit al Soarelui dreptății, vestit și de proorocul Daniel de deasupra : “Dumnezeul cerului va ridica o împărăție veșnică”, nu a alungat încă toate umbrele; în partea de jos a icoanei, dreptul Iosif este tulburat de bătrânul acestei lumi (însuși diavolul), venit să arunce îndoiala asupra celor întâmplate. Troparul înainte-prăznuirii expune cel mai bine finalitatea evenimentului:

“Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din tine a răsărit Hristos, Soarele dreptății, și dezlegând blestemul a dat binecuvântare și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viață veșnică.”

Gătește-te, Betleeme, deschisu-s-a tuturor Edenul; împodobește-te, Efrata, că pomul vieții în peșteră a înflorit din Fecioara, […] din care mâncând vom fi vii și nu vom muri ca Adam. Hristos se naște, ca să ridice chipul cel mai înainte căzut.

4. BOTEZUL DOMNULUI La vârsta de 30 de ani, Domnul Iisus pășește în viața publică prin această smerire în fața marelui prooroc Ioan. Începutul cuprinde în sine sfârșitul, smerenia Botezului se va împlini deplin prin rușinea Crucii, și amândouă asumate devin biruințe. La Botez, Hristos calcă în picioare zapisul (contractul) dintre Adam și satana, cel din urmă reprezentat prin zeul Iordanului ce se retrage spăimântat. Această anulare a zapisului a fost prevestită de Ieremia : “eu voi ierta fărădelegile lor și păcatele lor nu le voi pomeni”. O altă dimensiune teologică a icoanei constă în manifestarea Trinității; așa cum geneza a început apele nesfârșite clocite de Duhul Sfânt, așa noua creație începe sfințirea apelor de către același Duh.

În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție !

Prezența celor 4 îngeri pe malul stâng al râului anunță următoarea victorie a Domnului după Botez: cele 40 zile de post în pustiul Iordanului.

5. SCHIMBAREA LA FAȚĂ Această scenă se desfășoară tot în contextul postului și al pustiei: Hristos urcă cu ucenicii Săi pe muntele Taborului spre a le încredința, mai înainte de săvârșirea Sa pământească, desăvârșirea Împărăției cerurilor. Cei 3 ucenici privesc pentru o clipă ceea ce lui Moise nu i s-a îngăduit să vadă: “de am aflat mila Ta, arată-mi slava Ta”. Starea ultimă a lumii nu va fi o contopire în divin, ci o întâlnire veșnică a persoanelor în lumina lui Hristos. Această lumină, orbitoare și în același timp ascunsă de întuneric, se dăruiește treptat tuturor celor ce Îl urmează pe Hristos prin credință în această viață.

Schimbatu-Te-ai la față în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea; strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare […]

Această icoană se situează pe linia eshatologică (adică revelația ultimă asupra lumii) a Vechiului Testament, care invita pe evrei să trăiască cele 7 zile de sărbătoare ale Corturilor ca pe o anticipare a bucuriei veșnice dimpreună cu drepții (reprezentați în icoană de Moise și Ilie).

6. INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM Manifestările pline de putere ale Sfintei Treimi de la Iordan și de pe Tabor constituie vârfuri ale vieții duhovnicești care îi îndeamnă pe ucenicii lui Hristos să predice cu curaj Împărăția lui Dumnezeu și să-și asume riscurile ei în lume. Dar care este conținutul acestei Împărății pe înțelesul tuturor ? Răspunsul la această întrebare îl oferă marea zi a Floriilor: Hristos, deși aclamat ca un rege lumesc, nu își lipește inima de slava cea deșartă a oamenilor, ci intră în cetatea Ierusalimului purtând în suflet pustiul prin care voia Tatalui se va împlini. Deși triumful intrării este ambiguu (ca cele mai multe manifestari populare), Domnul nu îl respinge, ci îl transformă prin aceeași smerenie lăuntrică și manifestată deopotrivă. El nu se lasă purtat de interesele politice ale unor lideri, nici de setea de miracole a vulgului, ci de glasul lui David: “din gura pruncilor și a sugarilor ai săvârșit laudă” și de bucuria copiilor ce s-au cățărat, asemeni lui Zaheu, în copaci. Iar noi, în măsura în care conștientizăm și înnoim botezul nostru prin pocăință, intrăm împreună cu Domnul în Ierusalimul cel de Sus.

Îngropându-ne împreună cu Tine prin Botez, Hristoase Dumnezeul nostru, Vieții celei fără de moarte ne-am învrednicit cu Învierea Ta și, cântând, strigăm: Osana, Celui dintru înălțime! Binecuvântat ești, Cel ce vii întru numele Domnului!

7. ÎNVIEREA DOMNULUI Între Florii și Paști se află Joia Mare, cu icoana Cinei de Taină, ca Eveniment mereu actualizat de Biserică în Sfânta Liturghie.

Îndată după seara de joi, încep cele 3 zile ale Paștilor (triduum paschale), etape ale trecerii – Pesach, în limba ebraică, înseamnă trecere – din țara păcatului la Împărăția făgăduită. Iată pe scurt aceste etape: Vinerea Mare: Fiul lui Dumnezeu este judecat și răstignit de Stăpânitorul acestei lumi; Sâmbăta Mare: Hristos se odihnește trupește – triumf aparent al Diavolului –, dar sufletul Lui coboară în iad și îl distruge; Duminica Învierii: Domnul învie și se arată ucenicilor înfricoșați, restaurând în ei vocația lor inițială. Icoana Învierii este de fapt icoana pogorârii la iad din Sâmbăta Mare, biruință pe care o retrăim în Liturghia de seară, care încheie ciclul de slujbe ale Triodului. Iadul, situat simbolic sub pământ, cuprindea până la Invierea Domnului 3 categorii de oameni: drepții Vechiului Testament – profeți plini de Duhul Sfânt, ultimul sosit din ei fiind chiar Ioan Botezătorul, păcătoșii care s-au pocăit pe măsura cunoștiinței (prin Revelația Legii sau prin cea naturală) ce o aveau, reprezentați prin părinții noștri Adam și Eva, și păcătoșii nepocăiți, osândiți fie de legea lui Moise, fie de legea cugetului lor. Cei dintâi priveghează, așteptând ca Domnul să-și împlinească făgăduințele; cei de-al doilea se roagă îngenunchiați în nădejdea iertării, iar cei de-al treilea rămân în veci să plătească pentru împietrirea inimii lor.

Când te-ai pogorât la moarte, Cela ce ești viața cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii; și când ai înviat pe cei morți din cele dedesupt, toate puterile cerești au strigat: Dătătorule de viață, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă Ție !

Icoana este vegheată de regele Solomon, care se întreba, la sfințirea Templului: Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ ? Mai există încă o icoană a Învierii, cea mai veche ca temă: femeile mironosițe în fața mormântului gol; pe aceasta o scoatem la închinare în noaptea de Paști și până la Înălțare.

8. ÎNJUMĂTĂȚIREA PRAZNICULUI Este o icoană mai puțin prezentă în majoritatea bisericilor; am inclus-o pe iconostas din rațiuni pastorale. Ea este reprezentarea grafică a capitolului 7 din Evanghelia după Ioan: Iisus se adresează evreilor credincioși și mai cu seamă învățătorilor Legii în Templul din Ierusalim, uimindu-i cu învățătura Sa cerească, provocându-i fie să creadă, fie să se hotărască să-L piardă. Și s-a facut dezbinare în popor din pricina lui. Ioan VII, 43 Deasupra scenei, proorocul Aaron, fratele lui Moise și începătorul preoției levitice, îi mustră pe necredincioși: Ascultați, îndărătnicilor, din stânca aceasta vă vom scoate apă. Iar Hristos în ziua cea de pe urmă a Praznicului, a strigat: cel însetat să vină la mine să bea. Ioan VII,37 Acest episod s-a constituit într-o veche sărbătoare a Bisericii, marcând jumătatea celor 50 de zile dintre Înviere și Pogorârea Duhului Sfint, zile ce alcătuiau marea perioadă de bucurie a Bisericii, Cincizecimea sau Duminica cea Mare.

Înjumătățindu-se Praznicul, sufletul meu cel însetat adapă-l cu apele bunei credințe, că tuturor, Mântuitorule, ai strigat: cel însetat să vina la mine și sa bea. Izvorule al vieții nostre, Hristoase Dumnezeule, slavă Ție !

În aceasta zi, Îl inconjurăm pe Hristos – Învățătorul, toți cei dornici de învățătură, cerându-I să ne dea discernamânt duhovnicesc și cuvânt cu putere multă spre a mărturisi numele Lui.

9. ÎNĂLȚAREA DOMNULUI În această sărbătoare ne introduce proorocul Isaia: veniți să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov. De pe muntele Măslinilor, înconjurat de apostolii uimiți și cuprinși de un fior de tristețe, Hristos se înalță la ceruri, înveșmântat în strai roșu ca sângele, dovada înnomenirii Lui și a asumării firii omenești în veșnicie. În mijlocul apostolilor, Fecioara Maria le insuflă pace și bucurie. Ea este chipul Bisericii, locul unde tulburările noastre își află răspunsul și dezlegarea prin credință.

Plinind iconomia cea pentru noi, și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești, Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu te-ai despărțit, ci rămânând nedepărtat, strigi celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi, și nimeni impotriva voastră.

10. POGORÂREA SFÂNTULUI DUH În această icoană personajele sunt dispuse pe un semioval, ca și în scena Înjumătățirii; în locul învățătorilor Legii sunt apostolii, martorii Învierii și ai Harului, iar în locul lui Hristos este … un loc gol. El s-a înălțat ca să-L trimită în lume pe Duhul Său, care ne va învăța tot adevărul. În ziua Cincizecimii evreii sărbătoreau primirea Legii pe Sinai, dar proorocul Iezechiel a vestit interiorizarea acestei Legi și transformarea ei într-o prezență personală inefabilă: Voi pune înlăuntrul vostru Duhul Meu. Duhul este acela care-i transformă pe apostoli din martori în defensiva în misionari împreună-lucrători cu Dumnezeu la nașterea din nou a oamenilor.

Binecuvântat ești Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, slavă Ție!

În centrul ovalului se află obiectivul misiunii lor: LUMEA, reprezentată alegoric de un bătrân rege, plin de înțelepciune omenească (prin sulurile pe care le deține – să ne gândim la împăratul filosof Marc Aureliu), dar negăsind, nici în ajunul morții, sensul adevărat al Vieții. Acestă lume, condamnată în rătăcirea ei, primește acum o nouă șansă. În decursul veacurilor, șansa a fost serios compromisă prin faptul că bătrânul rege, superficial renăscut, s-a așezat între apostoli, uzurpând însuși locul lui Hristos. Atunci poporul lui Dumnezeu a redevenit Israel cel vechi, umblând după pofta neamurilor și a cârmuitorilor lumești, pierzând în mare parte darul Duhului, care a rămas să străluceasca ici și colo în sfinți, precum o făcea în profeții Vechiului Testament.

11. ADORMIREA MAICII DOMNULUI După Tradiția nescrisă a Bisericii, Maica Domnului a murit în Getsimani, la 3 ani după Înălțarea Domnului, sau, după altă versiune, l-a urmat pe evanghelistul Ioan, care s-a stabilit la Efes, trăind mulți ani într-o casă ce se păstrează și azi ca loc de pelerinaj, aflată pe unul din munții învecinați marii cetăți. Înainte de moarte, ea a fost înconjurată de apostoli, veniți pe norii cerului din cele 12 vânturi ale lumii în care se aflau în misiune. Aceiași apostoli au constatat, după o săptămână, că mormântul Fecioarei a rămas gol, Domnul ridicând-o la cer pe Maica Sa, de unde ea se roagă neîncetat pentru mântuirea păcătoșilor. În icoană, Mântuitorul Hristos primește sufletul în formă de prunc al Maicii Sale, înconjurat de slava îngerilor. Ortodoxia respinge dogma catolică ce susține că Fecioara Maria n-a cunoscut păcatul și nici moartea trupească. De aceea, praznicul din 15 august, atât de drag nouă, este o slujba de îngropare, străbătută de nădejdea Învierii, după cum ar trebui să fie toate îngropările la care participăm.

Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viață, fiind Maica vieții, și cu rugăciunile Tale izbăvești din moarte sufletele noastre.

12. ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI De la Înălțarea Domnului au trecut 3 secole; ce s-a întâmplat cu moștenirea lui? Iată că al Lui cuvânt n-a răsunat în zadar, sângele lui n-a lăsat pământul arid. Prin predicarea Cuvântului mulți au devenit ucenici ai Lui, prin Botez și Euharistie Biserica s-a consolidat în furtuna prigoanelor din partea păgânilor, dar și a dezbinărilor lăuntrice (iudaizanții, marcioniții, arienii și alți eretici) și a dat, prin viața fiilor ei, cea mai tulburătoare mărturie despre Adevar și Iubire. Prin acest imens capital de slujire și jertfă autentică, Biserica a triumfat în veacul al IV-lea în Imperiul Roman, și învățătura dulgherului din Nazaret a ajuns până în palatele imperiale. Elena, mama împăratului Constantin, întreprinde o expediție arheologică în premieră pe locurile cetății sfinte a Ierusalimului, intrată în legendă o dată cu ultima răscoală a zeloților în anii 132-135. Orașul și templul sunt rase la pământ și înlocuite de o așezare imperială modesta, în care evreii și creștinii n-au voie să calce. Dar acum, în anul 327, lucrurile s-au schimbat. Templele păgâne sunt, la rândul lor, demolate și printre ruinele lor este găsită Crucea de pe Golgota, pe care creștinii de până atunci o mărturisiseră în sufletul și în trupul lor. Acum, când prigoana s-a îndepărtat, Crucea este înălțată de mica comunitate din Ierusalim în văzul întregii lumi, ca niciodată să nu uităm că ea este lauda și calea noastră în viața pământească, singura premisă a vieții veșnice.

Cel ce te-ai înălțat pe cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-I, Hristoase Dumnezeule[…] având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.