Cu toate că n-am fost în pelerinajul de la Oașa, am decis să scriu câteva rânduri despre o experiență pe care nu am trăit-o eu, ci alții.

Imaginați-vă (cei ce nu ați simțit pe pielea voastră, desigur) o săptămână fără telefon, fără televizor, fără internet. Fără trafic, fără sirene de ambulanțe, fără claxoane. Fără betoane încinse, fără oameni nervoși, fără ….

Și dacă tai suficient de multe de pe lista de “chestii” care ne umplu zi de zi viețile, rămân până la urmă munca, rugăciunea și contactul nemijlocit între oameni. Brusc vezi că nu te mai poți ascunde în spatele telefonului, a mail-ului, a facebook-ului. Deodată te trezești “față în față” cu cel de lângă tine și trebuie să spui ceva, măcar așa, de ochii lumii. Și așa apare comunicarea, cea adevarată.

E atât de rău că nu mai putem, nu mai știm, sau mai bine zis nu mai vrem să comunicam “live”.

Am în minte o mică, să-i zicem povestioară, comunistă (sau nu). Aceea în care e pană de curent și membrii familiei se trezesc în fața televizorului mort că nu au absolut nimic să-și spună unul altuia. Fără pretextul superficial și salvator al telenovelei sau al știrilor, eu nu știu ce să-ți spun ție, persoanei cu care împart fie și numai spațiul locativ.

Dialogul uman, dacă nu profund și sincer cum ar trebui să fie, atunci măcar la nivel de bârfă și “smalltalk” este împins undeva într-o zonă lăturalnică și accesat doar în cazuri de forță majoră, adică atunci când au picat și cablul și netul și rețeaua.

Dar am deviat de la subiect și anume Oașa.

Întrebarea pe care le-am pus-o inevitabil a fost “Ai putea să stai acolo, să zicem un an?” Nu contează cu adevărat ce mi-au răspuns, contează dacă noi toți avem curajul să ne punem la un moment dat această întrebare.

Cât am rezista oare fără tehnica și comfortul modern cu care ne-am obișnuit într-o asemenea măsură încât aproape că nici nu le mai băgăm în seamă? Am zăbovi într-un astfel de loc dintr-o altă motivație decât turismul sau, mai des întâlnita, “liniștire sufletească”?

E vorba de un loc care funcționează după altfel de reguli, mult mai simple și implicit mult mai greu de urmat, unde fiecare își are locul său bine stabilit și atribuții pe care le îndeplinește fără crâcnire, zi de zi, fără să tragă cu coada ochiului la ce face sau nu vecinul. Unde viața ta nu se învarte, ce oroare!, în jurul tău și al propriilor nevoi. Unde asculți înainte de a fi ascultat și dai înainte de a primi.

Am aflat că unii au spălat în fiecare zi geamuri, sau vase, sau au făcut mâncare pentru 200 de persoane. Că slujba de noapte dura cam 5 ore, iar mesele cam 15 minute. Că se citeau cuvinte de înțelepciune în timpul meselor și că se spunea rugăciunea inimii probabil în tot restul timpului. Desigur, lucruri normale, de la sine ințelese în interiorul unei mănăstiri. Desigur, privite cu suspiciune, disprețuite, chiar blamate în exteriorul ei.

Și, din păcate, în exterior suntem mult prea mulți…

Ioana C.