„Nu este bine ca omul sa fie singur” spune Dumnezeu in slovele Scripturii; iar omul tace – tace in comoditatea lui, tace in frica lui, tace in egoismul si indiferenta lui…. tace… Ce e atat de minunat in singuratate? Libertatea, protejarea sinelui? Dar ce sunt acestea fara Iubire?

Lupta impotriva lui Dumnezeu are efecte drastice asupra aproapelui nostru, asupra vietatilor, asupra pietrelor, asupra intregii creatii. Cand oamenii nu mai pot, ori nu mai stiu a plange, zidurile plang pentru ei cu lacrimi de grafitti :

„Indiferenta ta ma anihilează !”

Pe 28 noiembrie anul trecut am participat impreuna cu Pavel si cu Irina la o conferinta din cadrul unei competitii internationale pentru studentii la Arhitectura: Orasul de pe chipurile noastre – o analiza a influentelor reciproce dintre om si arhitectura. Printre invitati (arhitecti, psihologi, antropologi) s-a aflat si Dan Puric (recunosc ca e principalul motiv pentru care m-am dus), care a fost sufletul evenimentului, din punctul meu de vedere.

Prezentarea a inceput cu o poveste a chipurilor noastre: fotografii incepand de prin anii ’30 ce evidentiau schimbari de atitudini (vizibile uneori si prin schimbarea morfologica a chipului), dictate de cenzura imbracamintii, de atomizarea detaliilor acesteia, de functia detinuta, de ideologie si influente straine spatiului romanesc.

De exemplu, tinuta demna si spiritul aproape regal al unui tanar aristocrat de la inceputul secolului XX se gasea intr-un contrast izbitor cu atitudinea strivita si indobitocita a unui grup de muncitori dintr-o fabrica comunista; sau atentia deosebita pentru fiecare detaliu a imbracamintii unui student din perioada interbelica era opusa stilului asa-zis „cool” si gregar al adolescentului zilelor noastre.

Aceasta discrepanta se observa si in arhitectura – fenomen descris de Dan Puric de expresia „doamne vs tovarasi”, casele aristocratilor vs blocurile comuniste: forma, consistenta, asezare in spatiu.

Se observa in evolutia societatii umane o curba descendenta spre atomizare, spre o periculoasa reducere la individualism. Mutilarea persoanei, anularea identitatii duce inspre nesiguranta, vizibila in perspective si atitudini (mimetismul este o consecinta deplorabila). Lipsa de curaj in gandire si comoditatea creaza efectul de „nuca in perete”, de kitsch si regres cultural (gen taraba din colt denumita „Buticul HILTON” – rasu’ plansu’, ce mai?).

Dar efectul este si in sens invers: cand esti inconjurat de o arhitectura dictatoriala (comunista), sau ilogica din punctul de vedere al bunei functionari si al armoniei, sistemul propriu valoric se deterioreaza. Se formeaza o ruptura intre gandire si imagine, ce duce spre o forma de schizofrenie sociala: individul nu se recunoaste in afara universului propriei lui case.

Rezultatul? Preluarea nociva a influentelor exprimate prin arhitectura si incetatenirea lor (si deci atomizarea si indobitocirea societatii), sau incrancenare impotriva unui mediu ostil (si deci retragerea si inchidere in individualism si nepasare, care tot la atomizare duce).

E adevarat ca prin felurite proiecte urbaniste se poate atenua si intr-un final elimina aceasta schizofrenie. Atitudinea, comportamentul si fizionomia pot fi modificate (in bine) de o arhitectura asumata (de exemplu, materialul de constructie: folosirea lemnul degajeaza atmosfera in directia relationarii, aduce caldura si un plus de intimitate spatiului vital; pe cand amestecul dintre beton, sticla si plastic duce spre desconsiderarea, perforarea intimitatii si alterarea comunicarii).

Oricum totul trebuie sa porneasca de la oameni, de la acei oameni care au curajul de a gandi altfel, care vor sa-si cultive nobletea, verticalitatea spirituala. Care isi infrang nesiguranta si-si cladesc o identitate rezistenta la ostilitatea mediului. Schimbarea vine, intr-un cuvant, de la elita societatii. Si nu ma refer la sangele albastru mostenit sau nu, ci la persoane din toate paturile sociale care au deja sau isi doresc sa aiba o coloana vertebrala in minte si in suflet. Si cea mai directa si sigura cale spre formarea unei astfel de elite sociale este Crestinismul, cu modelul desavarsit de gentleman, nobil, curajos, generos si altruist (asa cum il vede, smintitor poate pentru unii, Nicolae Steinhardt) – Iisus Hristos, Dumnezeu adevarat si Om adevarat.

Solutia la  „Indiferenta ta ma anihileaza”  ??

Voi sunteti lumina lumii !

Suntem respunsabili pentru tot ce ne inconjoara, intrucat omul este investit de Dumnezeu ca stapan peste creatie. Si suntem chemati intr-adevar spre indumnezeire, prin lupta impotriva duhului materialist, dar nu importiva materiei. Daca intrarea in Imparatia lui Dumnezeu nu este urmata de Iesirea cu pace, intru numele Domnului, ne asociem slugii care a ingropat talantul din pilda evanghelica.

Sa ne asumam prin curaj administrarea responsabila a lumii; statul cu mainile in san este o atitudine straina ucenicilor lui Iisus Hristos, adica crestinilor. Combaterea trivialitatii prin culturalizare autentica, folosirea intelectului contra spiritului de turma in decizii de ordin politic, administrativ sau de altfel (chiar daca implicarea este indirecta, ne va influenta si pe noi mai devreme sau mai tarziu), combaterea formelor de „spalare a creierului” si implicarea in lupta contra nedreptatii, si, in general, insusirea unei atitudini pentru Viata, sunt cai aditionale (si as spune eu obligatorii) prin care Biserica (crestinii) lucreaza in lume.

Voi ce credeti ?

Ana I.