“Aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinţei voastre şi de osteneala iubirii şi de stăruinţa nădejdii voastre în Domnul nostru Iisus Hristos.”

Lucrul credinţei

Încă din primele veacuri ale creştinismului şi până astăzi, a apărut o neînţelegere: a trupului şi a sufletului. Dacă sufletul este cel mai important, atunci, ce rost are trupul? Înseamnă că este un duşman. Într-adevăr, trupul este “ateu”. Dacă îl hrăneşti prea mult, sau prea puţin te îmbolnăveşti. Dacă îi administrezi prea mult vin, te îmbeţi. Parcă sunt nişte legi ale lumii materiale peste care nu se poate trece. Nici măcar, Noe nu a scăpat de aceste legi fiziologice. Noe a fost primul om care a cultivat viţă de vie şi a făcut vin. Din neştiinţă, la început, a depăşit măsura şi s-a îmbătat.

“văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Rom 7, 23-24)

În filosofia greacă apare această, dualitate: trup şi suflet, materie şi spirit. Trupul fiind văzut ca ceva impur de care sufletul trebuie să se elibereze. În legea iudaică omul era văzut ca o fiinţă psiho-somatică. Învierea era privită( şi de farisei care credeau în ea şi de saduchei care nu credeau), ca înviere după moarte a omului întreg: şi suflet şi trup. Apostolul Pavel când vorbeşte celor din Areopag filosofilor antici, nu le vorbeşte de veşnicia sufletului. Acest aspect îl cunoşteau şi ei. Le vorbeşte de înviere: existenţa omului după moarte: suflet şi trup. Despre care cei mai mulţi îi spun “te vom asculta altă dată”.

Întruparea lui Hristos, Taina Împărtăşaniei, care numesc Biserica Trup al lui Hristos, trupul “templu al Duhului Sfânt”, arată limpede o mare preţuire a trupului. Pustnicii, asceţii nu dispreţuiesc trupul. Avva Pimen spune “noi am învăţat să omorâm patimile, iar nu trupurile”. Asceza (Ασκησεις=exerciţii), înseamnă pregătire. Pregătire pentru împărtăşanie, pentru înviere, pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Cei mai mulţi văd în Biserică numai „nu”-urile. Să nu mănânci carne şi ouă în post, să nu înjuri, să nu te mândreşti, să nu! Dar nu văd DA-urile mari:

„Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (I Cor 2,9)

Biserica cere nişte nu-uri mici pentru DA-uri mari.

Unul din DA-urile mari este învierea. La învierea de obşte, vom primi înapoi trupurile noastre, dar vor fi duhovniceşti, restaurate.

<<Rămâne trup, însă „se va face asemenea sufletului”, schimbându-se din „trup firesc”, cum era, în „trup duhovnicesc”(1 Cor. 15,44). Se află într-o desăvârşire unire cu sufletul şi deplin deschis revărsării harului. Potrivit cuvântului Domnului, după înviere oamenii vor fi „ca îngerii din ceruri” (Mc 12,25; Mt 22,30).>> (Jean-Claude Larchet – Acesta este trupul meu)

Ce legătură are acestă discuţie, cu titlul de mai sus, „lucrul credinţei”? Este o lege simplă: fiecare face ceea ce crede. Nu putem vorbi de lucrul credinţei daca noi nu ştim în ce credem. Sunt mulţi „ortodocşi” care spun: „Ce e după moarte? S-a întors cineva viu de acolo, să ne spună şi nouă cum este?”, sau cred în reîncarnare, sau că vor intra aşa într-o stare de anihilare.

Nu spunem ca protestanţii: nu este nevoie de fapte.

„La ce foloseşte să cunoaştem adevărul în cuvinte, dacă ne pângărim trupul şi ne umplem de faptele răului? La ce foloseşte să avem sfinţenia trupului, dacă adevărul nu este în suflet? Căci sufletul şi trupul se bucură unul de celălalt, se armoninează şi îşi unesc eforturile pentru a-l conduce pe om în faţa lui Dumnezeu” (Sf Irineu de Lyon-Demonstraţ ia propovăduirii apostolice)

Sfântul Apostol Iacob spune:

„Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacob 2;26)

În această lume sufletul nu există fără trup. Nimeni nu s-a născut doar „suflet”. Când apare omul, în momentul concepţiei, a unirii unui spermatozoid cu un ovul. Atunci apare şi sufletul. Dacă privim această analogie trup-credinţă, fapte-suflet, vedem în primul rând că nici nu se pune problema faptelor fără credinţă. Aşa ceva este din început subînţeles. În al doilea rând, aşa cum trupul îl primim de la Dumnezeu, prin părinţii trupeşti aşa primim şi credinţa.De la Dumnezeu prin Biserică, care include taine,naşi, preoţi, apostoli, prorooci. Insă sufletul nu îl primim de la părinţi. Îl primim pe tot de la Dumnezeu. Aşa şi faptele bune pe care le facem, le primim de la Dumnezeu. Nu sunt ale noastre. Sfântul Vasile cel Mare îl numeşte hoţ pe cel care îşi atribuie lui faptele sale bune. Care sunt ale noastre? Faptele rele. Păcatele.

Victor P.