Nu prin faptele Legii ne mântuim, ci prin ascultarea credinței!

Atunci răsare întrebarea firească: Cum rămâne dar cu Legea? Ce este ea? De cine și de ce a fost dată?

Pentru evrei, începutul Legii a fost punctat de ieșirea lor din robia egiptenilor, când, pe muntele Sinai, Moise a primit tablele Legii cu cele 10 porunci. Mai apoi Moise le-a dezvoltat în cele cinci cărti ale Vechiului Testament, din care fariseii au numărat a fi 613 porunci!! (multe, nu?)

Dar până la venirea acestei Legi, ce a fost cu omul? După ce se ghida el? După legea morala, sădită în noi de Dumnezeu de la naștere! Acel glas dinlăuntrul nostru (sâcâitor de cele mai multe ori!), care ne spune ce este bine și ce este rău, duhul Domnului din om – conștiința!

Dar conștiința poate fi ignorată, poate fi adormită de mulțimea patimilor ce murdăresc oglinda sufletească, aceasta nemaiputând reflecta voia lui Dumnezeu. De aceea era necesar un îndrumător, un pedagog – Legea – care să arate păcatul cu degetul, să vădească răul. Legea este deci bună în sine, dar nu aduce curățirea de păcate și unirea omului cu Dumnezeu, adică mântuirea. Aceasta se dăruiește în primul rând prin credința (supunerea prin duh în fața voii Creatorului) care însuflețește faptele Legii “spre rodirea de Viață” (Antifon gl IV).

Toți sfinții Vechiului Testament (proorocii) au îndrumat spre această trăire în Duh, în care Legea reprezintă niște jaloane, puncte de reper, background-ul (fundalul) credinței.

Dar cele despre Lege nu se opresc aici, căci “sfârșitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (Romani 10:4), întrucât prin credința în El devenim fii ai lui Dumnezeu, purtători ai Duhului Sfânt. Prin credință ni se oferă darul înfierii, nemaifiind fii ai oamenilor, care “cugetă cele ale trupului”. Voia trupului este spre moarte, dar voia Duhului este spre viață și pace. Iar dacă Duhul lui Hristos locuiește în noi, atunci putem spune împreună cu Pavel că nu mai trăim noi, ci Hristos trăiește în noi.

“Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat.” (Galateni 3:27)

Prin botezul credinței ne-am lepădat de haina cea veche a păcatului și ne-am îmbrăcat haina înnoirii țesută nouă de Hristos Mântuitorul, haina izbăvirii, a plinătății Iubirii.

Iar unde este Iubire, nu mai este vrăjmășie între oameni, nu mai sunt diferențe de fire, clasă socială, neam, rasă, care aduc izolare și individualism. “[…], pentru că voi una sunteți în Hristos Iisus.” (Galateni 3:28)

Concluzii:

1. Nu Legea este spre mântuire, ci credința care o întrepătrunde cu viața.

2. Credința în Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu, purtători de Duh Sfânt.

3. Ca fii ai lui Dumnezeu nu mai suntem îndreptățiți sau înjosiți de diferențele dintre noi – suntem egali prin Iubire!

Teme de gândire (aştept comentariile cititorilor):

1. Întruct Legea iudaică nu ne este proprie, ce înseamnă pentru noi, creștinii, Legea? Poate exista credință fără Lege? Dar Legea fără credință?

2. “Dar voi nu sunteți în trup, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8:9) – cum înțelegem cuvintele acestea în contextul comunității noastre?

3. Ce credem despre această egalitate înaintea lui Hristos?

Ana I.