Dumnezeu, stiind desigur ce a facut omul, ii da acestuia sansa sa se spovedeasca – si incepe El dialogul: “Adame, unde esti?” Acesta insa nu-si marturiseste greseala, ci da niste explicatii puerile “m-am temut, ca sunt gol, si m-am ascuns”. In iubirea lui, Dumnezeu, “care nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”, ii face El Insusi spovedania lui Adam “Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am poruncit sa nu mananci?” … Era atunci mai mult decat suficient un “Da, iarta-ma!”, si omul si-ar fi dobandit mantuirea din goliciune, dar:

“Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceea mi-a dat din pom” il invinuieste Adam pe Domnul Dumnezeu. Iar Dumnezeu accepta, se smereste pe Sine in fata creaturii si se intoarce spre Eva, dandu-I acesteia sansa sa se salveze pe sine si pe Adam; femeia da vina insa pe sarpe, neacceptand sa fie inceputul smereniei si a mantuirii, asa cum mai tarziu Maica Domnului avea sa fie prin: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!” (Luca 1:38).

Mahnit de decizia omului, Dumnezeu ii spune acestuia consecintele neascultarii: femeia va avea nastere cu dureri si supunerea in fata barbatului, iar barbatul osteneala lucrului cu pamantul. Le da insa protoevanghelia, vestea cea buna ca va trimite un Matuitor care va reface legatura dintre Dumnezeu si om: “Dusmanie voi pune intre tine (sarpe) si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul si tu ii vei intepa calcaiul”

Ana I.