“Atunci li s-au deschis ochii la amandoi si au vazut ca erau goi” , goi de Duhul lui Dumnezeu, goi in suflet – goliciune care i-au adus inapoi la pamantul din care au fost luati, la instinctele sexuale lipsite de sensul divin. Concluzie: s-au rusinat unul de altul si si-au facut imbracaminte din frunze de smochin. Iata unde a dus neascultarea; se simteau ei oare mai bine acum, dupa ce au urmat nesabuit libertatea?

Astazi auzim peste tot cum se proclama libertatea omului, neingradita de nimic, un drept inalienabil si incontestabil. Dar oare aceasta este libertatea? De a face ce vrei, netinand cont de nimic?

Un parinte al Bisericii defineste libertatea cea buna, cea adevarata,  prin exemplul urmator: miscarea libera a manii mele se termina atunci cand loveste obrazul tau.

Miscarea libera a manifestarilor lui Adam a luat sfarsit cand a lovit in iubirea lui Dumnezeu – atunci libertatea i-a fost spre cadere, spre goliciune.

“Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin rai, in racoarea serii, s-au ascuns…

Ce normal era in rai ceea ce ni se pare acum de neinchipuit: Dumnezeu umbla printre oameni, era vazut de acestia!! Atat de neobisnuit incat atunci cand Hristos, fiind in mijlocul, lor a dezvaluit oamenilor ca este Fiul lui Dumnezeu, acestia s-au scandalizat atat de tare incat L-au rastignit!

Se spune ca obisnuinta este a doua natura: ne-am obisnuit cu pacatul – consideram pacatul lucru normal, iar calea lui Dumnezeu ceva de domeniul fantasticului, intangibilului. Asadar catalogam vederea lui Dumnezeu drept SF si ne multumim cu micimea noastra sufleteasca…

Apoi vedem ca era seara cand Dumnezeu a venit sa-l cerceteze pe om in rai.

Seara este sfarsitul zilei, si implicit alunecarea spre intuneric; noaptea lasa loc rautatii sa lucreze: noaptea a mers Iuda la arhierei sa-L vanda pe Hristos, nu? (Ioan 13:30). Spre seara, in ceasul al saselea, Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce pentru mantuirea noastra. Seara Il rugam si noi pe Dumnezeu, impreuna cu Luca si Cleopa pe drumul spre Emaus: “Ramai cu noi ca este spre seara si s-a plecat ziua” (Luca 24:29). Seara deci s-a petrecut si caderea adamica.

Spre nadejdea noastra insa, tot seara ne aducem aminte de cuvintele Creatorului: “Si a fost seara si a fost dimineata”(Facere 1); sensul este deci acesta: de la intuneric la lumina, de la cadere la desavarsire, de la moarte la inviere! (“Seara se va salaslui plangere si dimineata bucuria” – psalmul 29:5)

Ana I.